Anecdota?

Vin intr-o zi de la scoala, obosit si epuizat. Ajung acasa, mama ma asteapta cu o farfurie de supa aburinda pe masa. Dintr-o data uit complet de tot ceea ce inseamna oboseala, stres, sictireala si ma cuprinde un entuziasm profund in timp ce mananc.
A doua zi dimineata ma trezesc si primul lucru care il fac e sa imi pun mana pe burta. Cum mam trezit dimineata mai tarziu, nu mananc nimic si ma duc la scoala. In prima ora, singurul lucru care imi trece prin minte e placinta pe care planuiesc sa mi-o cumpar. Profesoara observa ca nu sunt atent la ora, si ma scoate la raspuns, cum nu imi invatasem, primesc o nota mica si sunt trimis la loc. In momentul asta am o revelatie. Faptul ca mi-era foame ma facut sa fiu neatent la ora, si astfel sa iau nota mica, deci logica elementara imi zice ca foamea mi-a cauzat rau. In pauza, uitand complet de placinta, imi amintesc cum atunci cand eram mic cea mai mare bucurie a mea era cand primeam dulciuri, si cum plangeam de tare atunci cand nu primeam. Cativa ani mai tarziu, imi amintesc cum mama imi intrerupea joaca ca sa vin la masa. Revenind in prezent, ma uit prin clasa si vad cum pana si in clasa, mancarea face o diferenta intre elevi, astfel stiu, in mare, care e starea materiala a colegilor in functie ce mananca, si observ ceva ciudat, si anume clasa mea e impartita in mici grupuri, si, in mare, acele grupuri mananca mancare de valoare asemanatoare, astfel, un grup mananca de obicei pufuleti, celalalt de obicei chipsuri de valoare medie, iar alt grup isi comanda aproape zilnic sandwich de la fast-foodul din celalalt capat al orasului, ca doar "acolo e cel mai bun". Trag o concluzie crunta. Mancarea nu e buna. Pentru ca pana acum am acumulat putina personalitate si stapanire de sine, decid sa fac un lucru, si anume sa nu fiu un sclav al ceea ce ne robeste, al mancarii.

Prima saptamana, plin de entuziasm incep sa explorez lumea dintr-o perspectiva cu totul noua, eram foarte fascinat. Ma uitam cum colegii se plang mereu de foame, cum programul lor cade victima acestui viciu, si un complex de superioritate incepe sa se dezvolte.

A doua saptamana, ma uit in oglinda si vad ca am slabit cele 10 kg care ma jenau mereu cand imi dadeam tricoul jos, sunt foarte multumit. Incep sa fiu ferm convins ca sunt singura persoana care a descoperit sensul vieti, singura persoana care e consienta de panza care acopera toata lumea, incep sa caut persoane care simt eu ca ar avea capacitatea intelectuala sa faca fata unui asemenea adevar macabru, si explic cu entuziasm toata experienta mea oricui are rabdarea sa ma asculte, sau cel putin simtirea sa nu ma paraseasca in mijlocul conversatiei.

A treia saptamana sunt jenat de persoanele pe care le cunosc. Nici una, absolut nici una nu a inteles. Mancarea, se pare, ca ii orbeste. E mai grav decat am crezut...
Ma uit in oglinda si mi se vad coastele, concluzia stiintifica pe care o trag, e ca din punc de vedere idealistic, omului trebuie sa i se vada coastele. Ma gandesc amuzat, ca, din gresala, femeile pe care societatea le considera ideale, chiar sunt ideale, si anume modelele anorexice. O fi oare o ironie a sortii, sau in subconstient, omul tanjeste dupa aceasta libertate. Incep sa imi scriu concluziile intr-un caiet. Singurul lucru la care ma pot gandi, e ca va veni vremea cand toti vor realiza futilitatea mancarii, si impedimentul pe care aceasta il constituie. Voi fi considerat precursorul unei epoci revolutionare. Oare ce licee vor numi dupa numele meu, liceele teoretice, sau liceele vocationale?

In a patra saptamana sunt total dezgustat de tot ceea ce ma incojoara. Ma uit prin oras, si vad magazin alimentar la fiecare al treilea bloc. Doamne robiti sunt oamenii, saracii si nici nu isi dau seama..
Sunt foarte slab, simt ca ma doare tot corpul, dar rezist, nu imi permit sa fiu si eu un sclav ca toti sclavii... Nu, trebuie sa fie un far de speranta pentru omenire, trebuie!.. Daca cineva mai descopera ce am descoperit eu? si apoi isi da seama ca e singur, si se intoarce supus in sclavie, NU!, eu trebuie sa fiu un exemplu!
Dezgustul si durerea ce o simt in fiecare zi imi distrage atentia de la orice. Sunt neingrijit, mi-a crescut barba, iar prietenii ma evita, si imi zic ca atunci cand ma vad le vine sa vomite! le zbier cat pot de tare, ca daca NU AR MANCA, NU AR MAI VOMITA NICIODATA, IAR MILIOANE DE PERSOANE DISCRIMINATE DIN CAUZA CA MIROSUL LOR AR FI RESPINGATOR, VOR FI REACCEPTATE IN SOCIETATE CU USURINTA. DESCHIDETI OCHII!!. Rad. Ei rad, de mine. Imi spun ca sunt nebun si se intorc la treburile lor. Ignoranta este complicele perfect al sclaviei. Ah, cata durere. Acum inteleg de ce unii dintre oamenii de stiinta sunt considerati nebuni. Oamenii numesc nebunesc orice nu inteleg. Universul este acum asa de logic, insa nimeni nu are vointa sa il inteleaga. Au venit toti la cinematografi si-au legat esarfele strans pe ochi, si tot eu sunt nebunul...?


In a cincea saptamana sunt prea slabit fizic ca sa mai fac un efort pentru cauza mea . Stau pe un scaun si privesc ore in sir pe fereastra, la nori, gandind. Mi-as smulge firele de par din cap de suparare, si de durere ca toti apropiatii mei m-au parasit, si imbratiseaza cu entuziasm sclavia, insa sunt mult prea slabit pentru asa ceva, si in plus, nu imi foloseste la nimic. Ma doare ingrozitor pieptul. Probabil dezamagirea, mi-a afectat inima...
Dumnezeu nu exista, sunt convins de asta, nu este nimic mai dureros decat sa fi un fluture pe fundul oceanului... Sa sti sa zbori, dar sa nu iti foloseasca la nimic, sa fi frumos colorat, dar nimeni sa nu vada, din cauza ca e prea putina lumina. Ma resemnez, nu din vointa proprie, ci din simplul fapt ca efectiv nu mai pot face nimic. Imi musc limba de durere. Societatea m-a ucis! Sclavia fata de mancare a celorlalti e absolut insuportabila. Blestemata sa fie mancarea! Zbier cat pot de tare, insa degeaba, nu am voce.

In a sasea saptamana, sunt scos din casa intrun sicriu. Culmea ironiei, s-au strans multe persoane la inmormantarea mea, si pentru ca parintii mei sunt crestini, se da o pomana bogata... culmea ironiei.

Morala? vreau sa incercati sa vedeti morala singuri. Pentru nelamuriri, lasati intrebari la comentarii.

Sa iti spun o poveste.

De mult mult timp, undeva la capatul lumii era un regat, al carui rege batran si milostiv, satul de razboielile dintre oameni, si-a indreptat atentia catre slujitorii lui. Ajuns la batranete, si-a folosit toata intelepciunea pentru a ridica povara de pe umerii supusilor sai, sa reduca birurile, si sa unifice poporul, bioerul sa fie prieten cu taranul si popa cu jidanu.

Au trecut doi ani, iar regele era foarte iubit de catre supusii sai, atat de iubit, incat pana si hotii, criminalii si restul nelegiuitilor isi incetasera activitatea pentru a se bucura impreuna de o viata prospera, mai prospera decat in orice alt colt al lumii. Exista, o singura exceptie, un batran rival de-al regelui, care mereu se visa cu coroana pe cap. Acum era prea batran ca sa mai mai poate face vre-un rau, insa a fost condamnat la inchisoare pe viata, si cum regele a preferat sa isi calce pe inima sa buna, decat sa nu se tina de cuvant. Prizonierul era tinut in singura celula din castel. Din cauza lipsei de prizonieri, regele a redirectionat toti gardienii inspre alte slujbe, mai productive. Prizonierul era pazit, pe rand de catre cei trei fii ai regelui.

Intr-o zi, un om imbracat saracacios si vizibil ostenit, bate la poarta castelului. Este dus imediat in fata regelui, care il intreaba:
-Cine esti, si cu ce intentii vi pe meleagurile noastre?
-Sunt un om nevoias. Am venit pentru ca am auzit ca aici viata e usoara, si tot ce vreau in momentul acum, e un acoperis deasupra capului, si un bol de mancare, de doua ori pe zi. In schimb, vreau sa ma pun la dispozitia mariei tale, si sa slujesc cat pot eu de bine pe maria ta.
-Inteleg. Ce meserie ai avut in cetatea de unde ai plecat?
-Eram gardian, maria ta.
-Si de ce ai plecat?
-In regatul vecin viata e grea, iar regele nu are mila de supusii sai deloc.
-Atunci, fie. Am un post de gardian liber. Vei pazi un singur prizonier.
-Am inteles, maria ta!, multumesc maria ta!, nu o sa te dezamagesc maria ta!

Doua saptamani mai tarziu, gardianul se plimba ne atent pe langa celula, se apropie de celula, prizonierul profita de situatie, intinde mana, apuca cheile, deschide discret usa, si trantind gardianul la pamant, alearga repede inspre o fereastra neprotejata, sare pe fereastra si fuge. Prizonierul a scapat.

Gardianul este adus rapid in fata regelui, unde incepe sa isi ceara iertare, implorand sa nu fie dat afara, si sa isi pastreze slujba, ca e singurul lucru pe care il stie face...

De ce ar pastra regele un gardian care nu doar ca nu si-a facut datoria, ci nici nu are pe cine sa mai pazeasca?