Cutiuta Muzicala

Era amiaz tarziu, soarele stralucea, iar eu stateam plictisit la coltul unui  magazin din oraselul nostru. Imi scot mana stanga din buzunar, si ma uiti la ceas dezinteresat.  Nu e niciodata nimic interesant de facut in orasul asta, imi zic, si ma mai uit inca o data la ceas, si mai dezinteresat.

                Dupa 10 minute de inactivitate, observ pe partea cealalta a drumului un baiat.  Era cu vreo 2 ani mai tanar ca mine, era aranjat, dichisit, cu o floare in mana si foarte foarte zambaret.  Il vad oprindu-se din cand in cand sa isi mai verifice parul in vre-o vitrina. In graba lui, la un moment  dat, a lovit din gresala mana unei batrane care cara niste fructe. A rosit imediat si s-a grabit sa le culeaga iar de pe jos, apoi s-a ridicat, a facut cativa pasi in fata, si si-a verificat inca odata parul in vitrina, ca apoi sa mai repete odata in fata vitrinei gestul ce avea sa-l faca cand daruieste floarea, asa cum repetase acasa de multe ori. Zambesc. Zambesc din toata inima. Acu cativa ani eram si eu asa, aranjat cu grija, ca orice baiat ce merge la prima-a doua intalnire, incantat, grijuliu si efectiv fericit.  Decid sa il urmaresc , voiam neaparat sa ma mai agat putin de amintirile ce ma napadeau atunci.

                Ajuns la coltul strazi, baiatul observa o cutiuta stralucitoare aruncata la repezeala langa un cos de gunoi din fata unui magazin de antichitati. Apropiindu-ma aproape neglijent de el, aud un sunet metalic “cling-cling-cliiiiiingg”. Imi dau seama ca e o cutiuta muzicala, si raman stupefiat, gandindu-ma ca o cutiuta muzicala nu are cum sa cante mai mult de cateva minute, si acea cutie a stat sigur acolo mai mult de atat.  Nu reusesc sa stau mult pe ganduri, pentru ca baiatul a pus-o rapid in buzunarul de la haina, si a pornit  de data asta mai incet, si vizibil mai ingandurat. Un nor acoperea soarele, iar orasul, care odinioara era scaldat intr-o mare aurie, acum arata palid.

                Am pornit amandoi inspre parc. Eu, desi eram in spatele lui la o distanta de vreo 10 metri, il auzeam bolborosind. Desi nu auzeam clar, imi dadeam seama ca sunt murmurari fara noima. Se opreste. Se uita la trandafirul ce il avea in mana, si parca incercand sa numere ceva, dupa care, cu grija, alege cate o petala si o smulge.  Doua minute mai tarziu, aparent multumit isi reia drumul, la fel de incet ca inainte.

                Ajuns in mijlocul parcului, acolo il astepta o fata. Intarziase. Nu ii auzeam bine ca eram departe, insa ii vedeam perfect.  Privirea dezamagita ce i-o aruncase nu a tinut mult, pentru ca fata, nemaiputandu-se abtine, a sarit sa-l imbratiseze. El s-a lasat imbratisat. El i-a intins mecanic floarea. Ea prarea profund impresionata. El parea de-a dreptul stupefiat de impresionarea ei. Probabil se gandea ca era un gest cat se poate de banal si cu siguranta ea s-a asteptat.  In timp ce cautam un loc cat mai aproape de ei dar cat mai discret, undeva in spatele unui copac, o aud pe ea cum ii zice:

                “-Multumesc, e superba. “  zise ea, si se apropie de el ca sa il sarute pe obraz. El se lasa sarutat si ii zice:

                “-Placerea e de partea mea. Sti , i-am rupt unele petale pentru ca floarea era asimetrica, imperfecta.  9 randuri a cate 5 petale inseamna 45 de petale. Nu doar ca  floarea in sine avea un numar impar de petale, ci si fiecare rand de petale era de asemenea imperfect, avand fiecare cate 5 petale. Am smuls cate o petala pe fiecare rand. 9 randuri cu cate 4 petale inseamna 36 de petale. 36 e un numar perfect."  Fata privi floarea dezamagita. Arata mai urata decat o floare normala, ea nu reusea sa vada “simetria” de care vorbea baiatul. Zambeste inocent, il imbratiseaza iar si ii zice “

                “-E foarte frumoasa. “

                Impactul imbratisarii il facuse sa isi smuceasca haina, din care cazu cutiuta muzicala. Ea il privi cu ochi tandri, si el i-a raspuns la fel. Au stat in liniste uitandu-se unul la celalat mai mult timp , dupa care ea isi apriopie incet capul ei de al lui soptindu-i

                "-Te iube..."

                “Cling, cling , cling-cling-cling” se auzi din iarba, ceea ce ii distrase atentia tanarului, si il facuse sa isi intoarca fata de la ea, si sa priveasca in iarba la cutiuta muzicala. Numaidecat se apleca sa o ridice iar. Indignarea de pe fata ei se citi foarte, foarte usor.  Sa intors cu spatele inspre tanar pentru a-si pune ordine in ganduri, in timp ce el studia cu atentie cutiuta.

                "-Sti, ma uit in jur si imi dau seama ca toata lumea e ca si floarea ce ti-am daruito, spuse el, toate realizarile in viata sunt bazate pe toleranta oamenilor fata de imperfect. Sa ai “10 pe linie” la scoala, de fapt inseamna cel putin 9.5 la fiecare materie,  sa te considere prietenii tai un atlet bun, nu trebuie de cat sa alergi mai repede ca ei, si pentru ca o padure sa fie frumoasa, nu trebuie decat ca frunzele sa ascunda uscaciunile."

               " -Dar nu conteaza, ma auzi?!  nu conteaza deloc!"  Ii spuse ea, incercand sa il faca sa o asculte, dar el, isi puse mainile in buzunar, se indrepta inspre oras, si aproape zambind, a inceput sa vorbeasca:

               " -O sa ma intorc, o sa ma intorc si o sa le arat cat de usor poate fi schimbata o lume imperfecta. Ca sa rupi un lant nu trebuie decat sa rupi o singura veriga, si partea frumoasa e ca o poti alege tu, pe cea mai slaba."

               " -De ce faci asta? Ii spuse ea, cu ochii aproape inlacrimati."

                -...         

                "-Mie... mie mi-a pierit tot curajul care mi-l facusem cand te-am cunoscut. Eu o sa plec. Si nu vreau sa ma intorc. Nu spun ca nu o sa ma intorc... dar nu vreau.  Ma simt dezamagita.

                Ea s-a intors, si a plecat. Nici nu si-a luat larevedere. El nu parea deloc afectat de ce s-a intamplat. Dupa ce ea a facut vreo 10 pasi, cu mainile buzunar, s-a indreptat si el in directia opusa. I-am urmarit. Primi pasi i-a facut incet si indiferent, uitandu-se din cand in cand inspre cer. Dupa ce a parcurs cateva zeci de metri, a grabit pasul. Ajuns la marginea paduri, s-a oprit. Ii curgeau sudorile pe frunte, si se pipaia agitat. Scoase cutiuta muzicala cu grija din buzunar, o puse la ureche, dar nu se auzea nimic. O scurtura, cauta cu disperare cheita, ca sa o intoarca, dar nimic. Mainile incepusera sa ii tremure violent si din agitatie, a scapat cutiuta pe jos.  Scotand un zbierat de furie, se apleca, si o ridica iar, apoi o arunca cat putu, undeva in directia mea, apoi o lua la fuga aproape inebunit.  

                Sunt speriat. Nu mai stiu ce sa inteleg. Ma indrept inspre locul unde a aterizat cutiuta si aud iarasi “cling, cling-cli-cli-cling”. Cutiuta muzicala canta. Ma intreb, oare nu cumva ea canta si in mainile tanarului ? Probabil chiar inebunise de tot. Zambesc. Ce poate fi asa de special la cutiuta asta? Ma aplec sa o ridi...

mi-re-doo-mi-re-doo-si-siiiii.

Anecdota?

Vin intr-o zi de la scoala, obosit si epuizat. Ajung acasa, mama ma asteapta cu o farfurie de supa aburinda pe masa. Dintr-o data uit complet de tot ceea ce inseamna oboseala, stres, sictireala si ma cuprinde un entuziasm profund in timp ce mananc.
A doua zi dimineata ma trezesc si primul lucru care il fac e sa imi pun mana pe burta. Cum mam trezit dimineata mai tarziu, nu mananc nimic si ma duc la scoala. In prima ora, singurul lucru care imi trece prin minte e placinta pe care planuiesc sa mi-o cumpar. Profesoara observa ca nu sunt atent la ora, si ma scoate la raspuns, cum nu imi invatasem, primesc o nota mica si sunt trimis la loc. In momentul asta am o revelatie. Faptul ca mi-era foame ma facut sa fiu neatent la ora, si astfel sa iau nota mica, deci logica elementara imi zice ca foamea mi-a cauzat rau. In pauza, uitand complet de placinta, imi amintesc cum atunci cand eram mic cea mai mare bucurie a mea era cand primeam dulciuri, si cum plangeam de tare atunci cand nu primeam. Cativa ani mai tarziu, imi amintesc cum mama imi intrerupea joaca ca sa vin la masa. Revenind in prezent, ma uit prin clasa si vad cum pana si in clasa, mancarea face o diferenta intre elevi, astfel stiu, in mare, care e starea materiala a colegilor in functie ce mananca, si observ ceva ciudat, si anume clasa mea e impartita in mici grupuri, si, in mare, acele grupuri mananca mancare de valoare asemanatoare, astfel, un grup mananca de obicei pufuleti, celalalt de obicei chipsuri de valoare medie, iar alt grup isi comanda aproape zilnic sandwich de la fast-foodul din celalalt capat al orasului, ca doar "acolo e cel mai bun". Trag o concluzie crunta. Mancarea nu e buna. Pentru ca pana acum am acumulat putina personalitate si stapanire de sine, decid sa fac un lucru, si anume sa nu fiu un sclav al ceea ce ne robeste, al mancarii.

Prima saptamana, plin de entuziasm incep sa explorez lumea dintr-o perspectiva cu totul noua, eram foarte fascinat. Ma uitam cum colegii se plang mereu de foame, cum programul lor cade victima acestui viciu, si un complex de superioritate incepe sa se dezvolte.

A doua saptamana, ma uit in oglinda si vad ca am slabit cele 10 kg care ma jenau mereu cand imi dadeam tricoul jos, sunt foarte multumit. Incep sa fiu ferm convins ca sunt singura persoana care a descoperit sensul vieti, singura persoana care e consienta de panza care acopera toata lumea, incep sa caut persoane care simt eu ca ar avea capacitatea intelectuala sa faca fata unui asemenea adevar macabru, si explic cu entuziasm toata experienta mea oricui are rabdarea sa ma asculte, sau cel putin simtirea sa nu ma paraseasca in mijlocul conversatiei.

A treia saptamana sunt jenat de persoanele pe care le cunosc. Nici una, absolut nici una nu a inteles. Mancarea, se pare, ca ii orbeste. E mai grav decat am crezut...
Ma uit in oglinda si mi se vad coastele, concluzia stiintifica pe care o trag, e ca din punc de vedere idealistic, omului trebuie sa i se vada coastele. Ma gandesc amuzat, ca, din gresala, femeile pe care societatea le considera ideale, chiar sunt ideale, si anume modelele anorexice. O fi oare o ironie a sortii, sau in subconstient, omul tanjeste dupa aceasta libertate. Incep sa imi scriu concluziile intr-un caiet. Singurul lucru la care ma pot gandi, e ca va veni vremea cand toti vor realiza futilitatea mancarii, si impedimentul pe care aceasta il constituie. Voi fi considerat precursorul unei epoci revolutionare. Oare ce licee vor numi dupa numele meu, liceele teoretice, sau liceele vocationale?

In a patra saptamana sunt total dezgustat de tot ceea ce ma incojoara. Ma uit prin oras, si vad magazin alimentar la fiecare al treilea bloc. Doamne robiti sunt oamenii, saracii si nici nu isi dau seama..
Sunt foarte slab, simt ca ma doare tot corpul, dar rezist, nu imi permit sa fiu si eu un sclav ca toti sclavii... Nu, trebuie sa fie un far de speranta pentru omenire, trebuie!.. Daca cineva mai descopera ce am descoperit eu? si apoi isi da seama ca e singur, si se intoarce supus in sclavie, NU!, eu trebuie sa fiu un exemplu!
Dezgustul si durerea ce o simt in fiecare zi imi distrage atentia de la orice. Sunt neingrijit, mi-a crescut barba, iar prietenii ma evita, si imi zic ca atunci cand ma vad le vine sa vomite! le zbier cat pot de tare, ca daca NU AR MANCA, NU AR MAI VOMITA NICIODATA, IAR MILIOANE DE PERSOANE DISCRIMINATE DIN CAUZA CA MIROSUL LOR AR FI RESPINGATOR, VOR FI REACCEPTATE IN SOCIETATE CU USURINTA. DESCHIDETI OCHII!!. Rad. Ei rad, de mine. Imi spun ca sunt nebun si se intorc la treburile lor. Ignoranta este complicele perfect al sclaviei. Ah, cata durere. Acum inteleg de ce unii dintre oamenii de stiinta sunt considerati nebuni. Oamenii numesc nebunesc orice nu inteleg. Universul este acum asa de logic, insa nimeni nu are vointa sa il inteleaga. Au venit toti la cinematografi si-au legat esarfele strans pe ochi, si tot eu sunt nebunul...?


In a cincea saptamana sunt prea slabit fizic ca sa mai fac un efort pentru cauza mea . Stau pe un scaun si privesc ore in sir pe fereastra, la nori, gandind. Mi-as smulge firele de par din cap de suparare, si de durere ca toti apropiatii mei m-au parasit, si imbratiseaza cu entuziasm sclavia, insa sunt mult prea slabit pentru asa ceva, si in plus, nu imi foloseste la nimic. Ma doare ingrozitor pieptul. Probabil dezamagirea, mi-a afectat inima...
Dumnezeu nu exista, sunt convins de asta, nu este nimic mai dureros decat sa fi un fluture pe fundul oceanului... Sa sti sa zbori, dar sa nu iti foloseasca la nimic, sa fi frumos colorat, dar nimeni sa nu vada, din cauza ca e prea putina lumina. Ma resemnez, nu din vointa proprie, ci din simplul fapt ca efectiv nu mai pot face nimic. Imi musc limba de durere. Societatea m-a ucis! Sclavia fata de mancare a celorlalti e absolut insuportabila. Blestemata sa fie mancarea! Zbier cat pot de tare, insa degeaba, nu am voce.

In a sasea saptamana, sunt scos din casa intrun sicriu. Culmea ironiei, s-au strans multe persoane la inmormantarea mea, si pentru ca parintii mei sunt crestini, se da o pomana bogata... culmea ironiei.

Morala? vreau sa incercati sa vedeti morala singuri. Pentru nelamuriri, lasati intrebari la comentarii.

Sa iti spun o poveste.

De mult mult timp, undeva la capatul lumii era un regat, al carui rege batran si milostiv, satul de razboielile dintre oameni, si-a indreptat atentia catre slujitorii lui. Ajuns la batranete, si-a folosit toata intelepciunea pentru a ridica povara de pe umerii supusilor sai, sa reduca birurile, si sa unifice poporul, bioerul sa fie prieten cu taranul si popa cu jidanu.

Au trecut doi ani, iar regele era foarte iubit de catre supusii sai, atat de iubit, incat pana si hotii, criminalii si restul nelegiuitilor isi incetasera activitatea pentru a se bucura impreuna de o viata prospera, mai prospera decat in orice alt colt al lumii. Exista, o singura exceptie, un batran rival de-al regelui, care mereu se visa cu coroana pe cap. Acum era prea batran ca sa mai mai poate face vre-un rau, insa a fost condamnat la inchisoare pe viata, si cum regele a preferat sa isi calce pe inima sa buna, decat sa nu se tina de cuvant. Prizonierul era tinut in singura celula din castel. Din cauza lipsei de prizonieri, regele a redirectionat toti gardienii inspre alte slujbe, mai productive. Prizonierul era pazit, pe rand de catre cei trei fii ai regelui.

Intr-o zi, un om imbracat saracacios si vizibil ostenit, bate la poarta castelului. Este dus imediat in fata regelui, care il intreaba:
-Cine esti, si cu ce intentii vi pe meleagurile noastre?
-Sunt un om nevoias. Am venit pentru ca am auzit ca aici viata e usoara, si tot ce vreau in momentul acum, e un acoperis deasupra capului, si un bol de mancare, de doua ori pe zi. In schimb, vreau sa ma pun la dispozitia mariei tale, si sa slujesc cat pot eu de bine pe maria ta.
-Inteleg. Ce meserie ai avut in cetatea de unde ai plecat?
-Eram gardian, maria ta.
-Si de ce ai plecat?
-In regatul vecin viata e grea, iar regele nu are mila de supusii sai deloc.
-Atunci, fie. Am un post de gardian liber. Vei pazi un singur prizonier.
-Am inteles, maria ta!, multumesc maria ta!, nu o sa te dezamagesc maria ta!

Doua saptamani mai tarziu, gardianul se plimba ne atent pe langa celula, se apropie de celula, prizonierul profita de situatie, intinde mana, apuca cheile, deschide discret usa, si trantind gardianul la pamant, alearga repede inspre o fereastra neprotejata, sare pe fereastra si fuge. Prizonierul a scapat.

Gardianul este adus rapid in fata regelui, unde incepe sa isi ceara iertare, implorand sa nu fie dat afara, si sa isi pastreze slujba, ca e singurul lucru pe care il stie face...

De ce ar pastra regele un gardian care nu doar ca nu si-a facut datoria, ci nici nu are pe cine sa mai pazeasca?

A Smiling Jester. #2 Where Do We Draw The Line

Apropiindu-ma de banca ei prin spate, la vreo 20 de pasi m-am oprit, am scos trandafirul de sub maneca si mi-am intors haina pe dos. Captusala gri a hainei, impreuna ca pantalonii rosii ma faceau sa par la lumina slaba a noptii un cetatean sarac, obisnuit. Am scos limbile clopoteilor de la caciula si am pus caciula in buzunar, m-am sters pe fata cat am putut de bine, am pus trandafirul la loc si am inaintat.

Stateam in spatele bancii ei. Ea statea in partea dreapta si privea stelele, eu eram in spatele bancii in partea stanga. Trebuia sa ii atrag atentia cumva, asa ca am scos din buzunarul drept un banut galben stralucitor si l-am aruncat in fata ei. A trasarit privind surprinsa inspre locul unde a aterizat, insa cand a realizat ce este, i-a revenit la scurt timp acel chip aproape inexpresiv. Vazandu-i reactia, am prins putin curaj si am zis:
-Daca un banut stralucitor nu iti capteaza atentia, atunci inseamna ca tristetea de pe chipul tau nu e cauzata nici de sot, nici de copii, si nici de traiul greu din cetatea asta.
S-a uitat la mine tresarind. Si-a intors imediat privirea inspre stele, si mi-a spus cu glas slab,
-Nu trebuie sa fi geniu sa iti dai seama de asta… Ia-ti banutul si pleaca. Te rog…
-O sa fac asta. Te rog doar sa imi acorzi 5 minute, si te rog sa nu ceri sa iti explic de ce fac asta.
-Un “cavaler” care sa ma inveseleasca e ultimul lucru de care aveam nevoie. Pleaca.
-Trebuie sa recunosc, mi-ai ghicit intentia din prima. Mai am inca aproximativ 4 minute si jumatate. Incearca sa ma tolerezi. Cunosti povestea Regelui cel Rau?
Si-a intors din nou privirea inspre mine, dar din nou nu a zis nimic. Astepta sa incep sa povestesc.

Se spune ca Regele cel Rau nu a fost dintotdeauna rau. Pe vremea cand nu era decat un print, unul instet, iscusit si foarte energic, dar totusi un print. Tatal sau era pe patul de moarte, cand a fost chemat langa rege sa primeasca ultimele sfaturi. Printul sosi imediat in camera, ingenunghie la patul tatalui sau si il privi cu ochii aproape inlacrimati.
-Sa ai grija de poporul tau, si nu uita, ca impreuna cu puterea mereu vine o responsablitate ma… guh, buh
Degeaba incerca regele sa se abtina, o tusa urata il coplesea. Printul, vrand sa-l linisteasca, ia zis :
-Sa-ti fie linistita inima, tata, caci am sa port cu responsabilitate mantia ta rosie, o sa tin cu putere sceptrul in mana, si o sa tin cu mandrie pe cap coroana cea aurita.
Regele sa stradui sa mai murmure inca cateva cuvinte, abia reusi.
-Tu, fiule, nu o sa porti coroana aceasta auri …
De data aceasta, boala il coplesi de tot, dupa ce o durere ascutita i-a strabatut sira spinari, el a avut un ultim strigat de durere, dupa care toti doctorii si asistentele de acolo sarira repede la patul regelui incercand sa-i amelioreze starea, dar in zadar. Printul a iesit abatut din camera. Dupa ce a inchis usa cu grija in urma lui, a mai facut cativa pasi, cand dupa un colt, il observa pe unchiul lui care vorbea cu patru garzi din palat, ciuli urechile si recunoscu vocea unchiului sau : “Trebuie sa il facem pe print sa mearga in capela in seara asta. Il vom surprinde acolo.” . Inima printului incepuse sa bata mai tare. Primul gand ce ia trecut prin minte a fost acela ca unchiul sau mostenea tronul in lipsa unui print mostenitor. Se sperie si alerga repede in camera unde dormea. Pe oblonul mic al camerei, se vedea coridorul din partea cealalta a palatului, unde il observa pe unchiul sau cum pune coroana de aur intr-o cutie si o inmaneaza unui gardian, dupa care, toti pleaca. Unchiul inspre camera relgelui, Gardianul in partea cealalta.

-Cred ca acele cinci minute acordate s-au scurs.
Se uita la mine curioasa. Stiam din privirea ei ca dorea sa afle finalul povestii, asta insemna ca imi va tolera compania mai mult de cinci minute. A raspuns simplu dar clar.
-Continua…

Speriat la culme, printul se strecura afara din camera. A alergat la grajduri, unde se inalni cu capetenia garzii loiale lui. A poruncit ca dupa ce regele va fi declarat mort, iar printul declarat rege, sa fie executat unchiul sau impreuna cu toti cei ce ramaneau loiali lui, iar acest castel sa fie ars din temelii, dupa care, a incalecat pe cel mai bun cal din grajd si a pornit inspre cealalta resedinta a sa. Doua zile mai tarziu, un castel a fost ars din temelii si au fost executati treizeci si cinci de oameni.
-Atat? ..
Ce nu stia printul, era ca in acea seara, in capela l-a asteptat unchiul sau cu o coroana stralucitoare, plina de perle si diamante.
-Ah…
-Cateodata, toate lucrurile te conduc inspre o concluzie, cat timp nu esti SIGURA de un lucru, un detaliu neinsemnat poate sa schimbe radical concluzia..
-Vrei sa insinuezi ca nu privesc lucrurile dintr-un punct de vedere corect?
-Vreau sa insinuez ca e posibil sa nu privesti lucrurile dintr-un punct de vedere corect.
-Tu nu sti ce s-a intamplat…
-Stiu ca nu stiu ce s-a intamplat, si stai linistita, nici nu am de gand sa iti cer sa imi povestesti.
-Si daca ti-as povesti, nu ai putea sa intelegi suferinta din interiorul meu…

A urmat o clipa de tacere. Voiam sa-i zbier ca eu inteleg perfect genul acesta de suferinta. M-am abtinut. Cine sunt eu sa judec cat de mult sufera o fata? . Am ocolit banca si m-am asezat pe ea, in capatul celalalt.
-Nu vreau decat sa iti distrag atentia. Poate nu inteleg ce suferi, insa inteleg un lucru, stai si privesti stelele abatuta, iar lucrul acesta il inteleg pe deplin. Si eu stateam nopti intregi si priveam stelele. Si nu reuseam sa deslusesc nimic din problemele la care imi propuneam sa gasesc raspunsuri. Mie nu mi-a distras nimeni atentia.
-Nu am de ales… eu nu caut o explicatie. Destinul ne vrea despartiti, acum incerc sa ma resemnez..

M-am intors inspre ea. In timp ce imi descheiam haina ca sa las interiorul colorat sa se vada in razele lunii, i-am zis:
-Sti, daca destinul ti-a cauzat suferinta, tot destinul este acel care ti-a trimis tocmai un bufon atunci cand tu erai singura si trista.
A zambit. Am reusit.
-Privesti cerul. Milioane de stele si luna mare care sta si le guverneaza pe toate. Iti imaginezi o alta lume, poate una dintre stele e steaua ta, poate constelatiile prind viata atunci cand iti intorci privirea de la ele… Hyperion, Selena… Ai putea avea impresia ca stelele, luna, si tot cerul in toiul noptii sunt speciale. Ei bine nu sunt. Sunt cele mai comune lucruri. Oricine poate sa priveasca noaptea la cer si sa isi revendice pentru el insusi tot cerul. Speciale sunt acele lucruri care sunt numai pentru tine. Ai sa fi surprinsa cat de frumoase pot fi lucrurile care sunt numai si numai pentru tine .

M-am ridicat si am plecat. Nu m-a privit decat dupa ce eram deja la 20 de pasi distanta, tot atunci a si observat trandafirul care a ramas in locul unde stateam eu. Si-a intins mana si l-a luat.

A Smiling Jester. #1 My dream's but a drop of fuel for a nightmare.

Nu cred ca o sa uit niciodata ziua aceea. Era amiaz, insa norii fumurii si atmosfera aceea mai intunecata de toamna iti dadea impresia ca era mai tarziu de atat. Ma apropiasem de o micuta cetate care, la prima vedere parea a fi exact ceea ce cautam. Am pasit prin poarta mare ce se afla la intrare in cetate, ca sa descopar putin dezamagit ca inauntrul cetatii e chiar mai plumburiu decat afara. Am incercat sa fiu optimist, insa chipurile oamenilor, si privirile ce mi le aruncau nu ma ajutau cu nimic . Simteam dezamagirea in privirile lor… Mi-am spus ca acest lucru nu ar trebui sa ma surprinda, imbracamintea mea colorata strident ma faceau sa par un excentric, si in fond, asta urmaream, sa atrag atentia. In calitate de bufon trebuia sa ies in evidenta, si totusi, era lesne de inteles ca oamenii de aici nu de asta aveau nevoie. M-am straduit sa nu ii judec. Nu m-am lasat descurajat de aceasta primire, dimpotriva, gandul ca sansele imi erau impotriva imi dadea un fior de adrenalina, si eram sigur ca ma voi simti mult mai bine sa pun rasete pe fete triste si neprimitoare dacat pe fete primitoare. Am cerut directii si m-am indreptat inspre cladirea guvernatorului.

“- Lasa tot ce ai de metal la intrare si intra mai repede inauntru, capul plecat, si sa nu scoti absolut niciun sunet fara sa fi intrebat, ai inteles!?” Eram foarte supus. Mi-am scos pana si clopoteii de la caciula,incercand sa ii fac sa observe umilinta mea. Ar fi fost foarte stupid din partea mea sa fi opus oricata rezistenta, eram singur intr-o cetate straina...
Tarat in fata guvernatorului, aveam capul plecat, insa am putut sa privesc putin pe sub sprancene chipul batranului de pe fotoliu. Isi rezema barba pe podul palmei si cotul pe marginea de la fotoliu, nu parea foarte fericit. Am inchis putin ochii si mi-am pregatit bine cuvintele incercand sa anticipez ce avea sa mi se spuna, pana cand o voce puternica ma facut sa tresar putin:
-Cine esti?, mi sa adresat simplu, parca grabit sa termine odata cu sarada aceasta. Mi-am pus un genunche jos si i-am raspuns cu o voce oarecum triumfatoare.
-Regele prostilor ingenunchiat in fata regelui acestui pamant! Raspunsul meu prea sa il fi surprins pe guvernator, care isi ridica barba de pe podul palmei si casca ochii ca sa ma vada mai bine. Zambi si vrand sa imi faca jocul, mi-a raspuns cu o voce la fel de triumfatoare:
-Si, ai venit in cetatea noastra cu ganduri de pace sau de razboi?
-Am venit si eu sa caut un mic colt unde sa imi duc veacul, si sper sa imi pot folosi prostia cu folos mariei tale, si a supusilor tai.
-Antunci asa sa fie! , spuse el razand. O sa ti-i se dea o camaruta intr-unul din turnurile cetatii, si Domnu’ sa iti ajute sa mai pui niste rasete pe fetele supusilor mei, ca oricum sunt mohorati din cauza vremurilor grele..



E noapte. Mai degraba incurajat de fapul ca am reusit sa il fac pe rege sa isi ridice barba de pe podul palmei , decat de faptul ca regele avea incredere in mine, am pornit inspre turnul despre care mi sa spus ca o sa fie casa mea de acum incolo. Nu am apucat sa ajung foarte aproape de turn cand ceva mi-a atras atentia. Era o silueta de femeie. Statea pe o banca, undeva intr-un parculet, dupa un tufis, si privea gol inspre stele. Am stat putin pe ganduri, ceva imi spunea ca acea femeie sufera, insa nu eram sigur, si nu voiam sa par un insensibil. Am decis sa ascult inca odata de acel “ceva”, desi mi-a inselat increderea de foarte multe ori, m-am uitat in jur, am cules dintr-o gradina un trandafir rosu, l-am bagat in maneca, si ma apropiam de ea prin spate, cu intentia sa o fac prima mea “victima” in calitate de bufonul cetatii…

Scurta introducere

Cum am mai zis in antet, o sa incerc sa imi expun ideile pseudofilozofice (nu pot sa spun ca ar fi idei filozofice din moment ce nu ma prea pricep la filozofie) folosind mai putin argumentari brute si mai multa.. proza.

Am zis eu ca o sa fie scurta introducerea :D